Isi arunca pantofii cu tocuri subtiri, argintii langa patul ravasit ,prabusindu-se in ceea ce unii numesc "agonie". Din cand in cand privirea'i pierduta este demascata de fulgerele abile care danseaza la fereastra ei. Cufundata in asternuturile albe, moi..incearca sa isi aminteasca ultima noapte fara amintiri, noaptea in care inconstientul castigase in fata familiarei insomnii. Cand punctele de lumina se sting in noapte si o liniste apasatoare invaluie micul oras prafuit, singurul ei prieten ramane un MP3 zgariat, cu o memorie fantastica de un GB, mai incapatoare decat a persoanelor care se zbat sa para interesate de starea ei continua de visare. Si atunci se pierde...se pierde in randul imaginilor neclare si a cuvintelor estompate de timp. Se ineaca in propria'i dorinta, se sufoca in spatele unei masti pictate atent, mincinos. Aluneca intr'un val de culori vii, tacute, se impiedica de priviri intamplatoare si zambete pierdute si ajunge la EL. Il striga, dar nu o poate auzi. Este ca o fantoma in randul muritorilor care nu si-au consumat inca silabele, ca un televizor redus la tacere prin simpla atingere a unui buton. Daca ar putea sa il rapeasca si sa il poarte cu ea acolo, unde moartea nu ii poate atinge, unde iubirea nu este doar o stare de bine a sufletului... Iertare.
Dar cine poate sti? Si, desigur...cine sunt eu sa judec?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu